Poeme de niciunde
GAVRIL ȘEDRAN
2013
Apare sub îngrijirea lui
DAN CULCER
deslușiri
I
și vâsle și corabie
au putrezit demult
1
sub cerul nădușit cine
cunoaște drumul înapoi?
amintirea numai a potecii
scrâșnet,
ploaie
și scrum.
ne depărtăm
prin ziua năruită.
și trupul crescut de nesomn
peste marginea anilor înghesuiți
în acest urlet fără sfârșit.
să ne opriți e-n zadar
căci alții și alții vor întreba
de drum.
cimitirelor dă târcoale înnourat licorn.
nechezatul său peste povara de cruci.
chemați străini s-astupe cu pietre
rana lăsată
de trecerea noastră,
tineri uciși pentru desfătarea drumeților
sub cerul nădușit.
2
unde și când? de ce?
vechi întrebările risipesc
urma
bănuitei fericiri.
dinspre ani lunecați în priveliști.
nu li-e sortit răspuns.
iar cuvintele-s plăgi
rugină pe-un scut
părăsit.
„ei n-au greșit, învinșii, dar noi‑?”
același sfârșit.
dar să tac.
lumini cresc împrejur.
și slova tainei
cum ploaia o spală.
diminețile
mă întâmpină curate.
genunchilor le iartă slăbiciunea.
iată-l
vânturînd cenușa gândului rămasă.
pe dealuri alină singurătatea copacilor
nesiguri între atâtea promisiunu.
tresar la atingerea crudă a solului
mărunt vestitor :
primeniri pretutindeni.
o dragoste nouă în haine albe,
plecăciuni ; și bucuria apelor purificate
în zboruri de-argint.
ea s-a-nălțat,
risipit,
s-a dus
printre crengi
sus
la cel Zeu.
3
un țipăt aud, noptatic,
de moarte peste grind.
în fier și plumb destinele,
èra ruinii s-ating.
flăcări uriașe cernesc
vârsta crescută înalt.
se multiplică zările
prefirate în vis.
cu glas de-ntuneric cetatea
umbra vămilor clatină.
somnul.
punțile-s trase.
pe metereze cuvintele
depărtează înserarea
de ceasul înfricoșat.
lupta durează
cumpăna șovăie
puntea-i nesigură
țipătul,
țipătul
zvîrlit balast
inutil
peste margine.
giulgiul de var
înapoi,
înainte
îmbie otrava popasului
în cercul lui strâmb.
– nedumerit e năpustu.
supt bolți sinilii
aripi de fier au întins
gratii
de ceață
acolo
gândul izbăvirii să-închidă;
viața
mereu și mereu.
povară sieși strigătul se-ntoarce.
ultima poartă
cade;
în ruine,
nimicul temeri
cresc
nemăsurat.
4
zboruri au fost. și umbra
vicleană în ocoale largi
abia zărită printre ardori.
cine putea ști?
unde erau pândarii?
biciuit pieptul rânjea spart
sângelui risipit.
privirile cald răvășite
dăinuie.
șovăitoare urme.
vântul le-a întîlnit trecând
desculțe peste măguri.
de undeva luna.
mare și roșie.
luna.
în prund, apele
ce memorie
obraz însemnat de șiroaie.
mă împiedecă povara pierdutului
cânt și pustiul unui surâs.
II
aceeași zi, aceeași oră
aceleași replici, gesturi.
scorbura arsă la hotarul ploii,
drumul
și soarele
strâmb atârnat într-un braț,
pe crucea să cadă.
tăcutei singurătăți flori nisipii în amintire
și înaltului oaspe.
în schimbul focului însemnele, coiful și făina amară
vulturul ucis atunci la întîlnire cu toamna
lumânarea înnegrită pe masa de piatră.
(gândul albastrul abia îl îngăduie.)
ziua cum tăinuie zarea nesigură.
ca umbre furișează cuvinte, scâncete. pași.
marea veghindu-și liniștea. ploaia
ce ascunde perla nisipului.
în valul spart albe desfășurări.
pe țărm puzderie de scoici,
crabi morți,
meduze,
alge.
înfășurată în aripi o pasăre.
din ochii scurși lumina se prelinge.
timpi nerodiți cresc
sarea
în rană ascunsă.
stăruie-n ochi și suflet.
ea a venit în cortul meu.
a răsărit în noapte,
a strălucit sub cortul meu,
ea a venit din noapte
în mijlocul nopții
și noaptea din bucle-i picura.
am cunoscut-o cu ochi încețoșați.
nu știam alinare.
strigăt sfîșia depărtările
năruit,
greu
resfirat în crenelul stâncii, hohotea
înecînd zarea unde
aripa luminii istovită scria arc in cer
versul său multicolor.
morților, uneori
cu urme vechi de sânge un tăiș.
gândul mai trece arar.
nu-s amintire-acum și visele
scornite în zori.
(albastrul împrăștie cenușa orașelor.)
în râs plutesc aprinse luntri. ecoul stârnește lilieci.
clopote de lemn o rugă despletită.
și orice tresărire înspăimîntă
ca vestea învierii pe un sperjur dovedit!
pe lespezi grele pașii cad prăbușiți în somn.
ce drum în asfințit, anevoios ocol,
ce vârstă! totul se sparge-n oglinda iar sfărmată.
flori veștede, flori veștede! în vânt,
petalele toate.
și inima – întoarsă la durere –
și zâmbetul neluminat la presimțirea serii.
ce cânți copile în fața stelei dintâi și-a sferelor
ce prind să se retragă?
III
cuvântul tău e printre noi, Călătorule, și surâsul
lumină de searăcând soarele după munți întinde
atâtea raze spre o stea milostivă
o, Călător, care dezlegi limba morților,
depărtat se aude foșnetul frunzelor
căzute la margini de drum.
suferința e printre noi
această oglindă răsfrântă peste măruntaiele vremii,
această zale vinovată – acest obicei
de a ne da în vileag nu inima ci rufele minții –
și această jale curată ca un râs de copil.
palidă noaptea se trage în văi unde neguri asudă
ca trupul unui uriaș adormit.
pupila cască încet la stingerea stelei
și mădularele se umplu de o spumă albă.
liniștea veghează somnul Călătorului întors
către sticla lumilor străvezie,
sub umbra plopilor cufudați în marea calmă a lunii.
vântul aduce mirosul câmpului răsturnat
în cupa zvonită a dimineții. în zare semnele vinovăției.
flamuri noi pe turnuri și făgăduința luminii în răsărit.
vestitorii zilei răsună potecile iar câneparul
întrece un pămînt limpede. dar chiotul unde să-l caut?
ridic un templu pentru valuri și aduc ofrande.
urechea închină clinchetul renăscut al izvorului inimii
plină de țipete.
toaca bate
deasupra apelor.
ochiul se zbate
de greul pleoapelor.
bătrîne timp! din înalt de catarg,
flacăra sfîntului Elm vestește răsăritul din urmă.
la poala munților norii încă dorm. pe cer bale întinse de-un melc nevăzut în cochilia lunii, poveri de rouă și atîția muguri nedeschiși în grădinile somnului rămân semne
pentru nopțile viitoare.
la izvoare
sălbăticiuni istovite în veghe
își spălă ochii în apa îngăduinței.
în genunchi pe pragul zilei Călătorul ia aminte la cuviința
miresmelor moarte
și înălțarea putreziciunii la marginile înfiorate ale altei
împărății. necuprinse.
și nașterea altei ființe din amăgirea și teama celui mâhnit
cînd lumina fără chip se-adună în miazăzi, la înălțarea soarelui.
Călătorul adună cîntecele pierdute și greierii morți
pe colina de pe a cărui spinare
un copac bătrîn potolește licărul plăpînd al stelei din ram.
tropotul ruinează mereu urma zorilor. drumul trece printre umbre șovăitoare ca vocea anilor îmbrățișînd disperarea.
pe margini arbori ciungi la morminte de străini. stoluri de ciori în preajma bisericii.
în odăi scunde prieteni cu ochi obosiți
și catifeaua roasă a glasului scăzut.
și amintirea scoasă la mezat a celui dus. numele zgâriat într-un loc ascuns. plecat.
iar pe geam o frunză umedă adăugită durerii din vechime.
cunoscută de noi truda negustoresei în așternutul amiezii.
albul sfios și boarea sărată a subsuorii. și buchetul părului,
umbre și ape, în așternutul înmiresmat.
genunchii – vuiet dei ape adânci. și ochii încercănați – balsam
acestui ținut și durerea dintâi.
veșnicia lua numele nopții.
mâl răscolit în clarul apei. și un câine cu cap de copil,
aducând un cercel. iar colanul adus de o străină ce își zice tovarăș.
spectrul oglinzilor sparte pe cărările toate.
cunună de spini. cer muls.
cade în golul ochilor sufletul mort.
câte ctitorii neîmplinite în câmpiile zilei. în disprețul urechilor povața bucuriei și altarul
plin de trandafiri înfloriți.
lângă ținuturile mișcătoare un neam istovit ispășea vina de a fi scornit întrebarea (leac ?) pentru fruntea robită de geamăt, înăbușit în colivia luminii. decor șters de vremi carton coșcovit rânjind știrb făpturii mințite.
„după îndoielile mari, anii de foamete”. dar cine putea opri silnicia?
creșteam din culorile toamnei.
lumină blajină. aer țesut curat după ultima luptă. câinii pămîntului mai rod neuitate oseminte.
învingătorul e un prieten vechi
nedeprins cu veșmintele noi.
ochiul pleoapa întoarsă rotesc duse priveliști și–nchipuite marile revolte
în porturi și marile călătorii
ce puteau apropia fericirea.
acolo în diminețile strălucitoare sfințirile sub semnul păsării galbene spre, dreaptă, pacea zilei,
floarea firavă, bucla dăruite cu smerite cuvinte și râsul domol la gândul îndepărtatelor insule.
acolo veghea înfiorată la căpătâiul nopții și duhurile adormite
pe cărările de var.
lacrimi de seară (să nu fii suflet) la malul unde a sfârșit aventura luptătorului țintuit de catarg
(copacul se-apleacă ușor peste ape)
și vlaga istovită.
acolo cerul năpădind potecile
și cântecul săpat în gratiile vremii
și limba melcului pipăind băloasă
tainele și ploile verii
ajunse la hotarul pădurii unde lighioane cu ochi tulburi
ca uleiul din candelă
priveau steaua la care să ardă.
sub aceste portaluri, nenumite, câte suferințe și veselii. nimic în zadar.
vântul de larg, steaua-n declin sau sângerarea de aur,
(dar turnul se năruie și tulburarea numai, a clopotului, mai dăinuie)
nici marile ploi, vii și rodnice, neliniștea, zborul stârnit la ivirea
zorilor (acord al spaimei, surpat
în genunea surâsului)
nici chemarea, iubirea – ce trece –
sau tăcerea luminată în asfințit.
cel amăgit visa mântuirea: viața trăită.
Călătorul privea alte zări. în seri cețoase, la margini de lume,
își încălzea gândul la focul aprins
din coroanele morților.
departe, departe,iviri purpurii pe buzele veșniciei, pline de umbre
tainice și păsări cântînd la înviere.
cuvântul sfîrșitului nu fusese încă rostit. nimb al zădărniciei izvoarelor
și pietrelor rotunde, clinchetul apei
e o durere mai mult.
orice trecere se mistuie-n cenușa lui.
suferința adună mărgăritare
roua în iarbă
comoara de mâine a sufletului,
prelungind inocența balenei în fildeș
și-n cangea profetului retras în basmul sfărâmat.
aurul istovește talpa Călătorului surpându-se molcum
în urnele din urmă.
stăm pe liman în vânt de uitare. pe-altare marea cu degete albe.
o scoică pare ochiul deschis în moarte, al unui trunchi putrezit.
părăsim albia soarelui pentru pacea promisă a marelui arhipelag.
sub constelația Veveriței. și Călătorul e mereu printre noi.
o vâlvătaie desparte ogorul istovit de nimb (galbenul verii). drumul
rămâne sus și-alunecarea
nopții de vorbă cu luna.
ape moarte
sorb
frânturi de ani,
uitate ploi,
înseninări tîrzii,
ca mâl netrebnic curg
spre ape calme.
de undeva
cu sunet de jar în urechi
focuri în zori.
ce timp, ce anotimp, ce larmă‑!
prin pustia lumină
(mai bântuie furtuni
și proaspete urme de pași se mai văd
și sorbul e aproape)
am întâlnit străinul
pe spartă roata
răstignirii.
anotimpuri la istria
se mistuie-n vânt scaiul mărunt
trist
în zbaterea lui prin alba pustietate.
sub neștirbita lumină
pământul
lăcrimează
ochi de păianjen ard vlaga și umbra.
în praful fierbinte
pier drumuri o dată cu marea.
searea ne bâintuie incendii
valuri
decad
durerea vestitorului
la mormînt
o fată surîde
țârmuirii
fier și stea
srijină
hăul
și cresc
pentru Alin
și cresc ape veștede,
ostenite incendii, dezastre,
căderi
pretutindeni.
trec oglinda arsă
stingher,
lin
o dată cu murmurul.
talger scris cu stringente porunci
cumpăna faptei apleacă
iar dincolo
acea chemare spre alb
cristalin.
întâlnire
mese întinse.
atâtea făclii între pahare pline
și-n jur
țipenie.
pe ziduri
semne tainice ard
privirea
uimită
durere
pentru Ion Mușlea
durerea gâtuie țipătul,
bătrân,
tăcut
gândul neîntoarcerii
tăiat în marginea orei
ne-a învățat demnitatea‑;
în dimineața senină cad
lacrima primenită
lângă racla de stejar.
și cuvântul, clipa
îngenuncheate
în cercul inimii
cresc
hohohotul
biserică veche,
hohotul
ca o eliberare.
asediu
roșu de sânge în cămările verii
erodate priveliști
timp peste noi.
jiganii dau ocol
cetății de scaun a viselor.
în ape tulburi
cercul soarelui scrie clipe egale,
dureroase la fel
cu grația plantelor moarte
îngemănate tăceri
leagă mocirla fântânilor.
zile sfârșesc în sânge
prilej de râs
mereu.
( SUPRIMATE)
( suprimate )
timp fără cer
blestemul cui ne mână să arăm orbecăind acest timp fără cer
coșmarul cărui gâde ne împrumută chipurile de înecați
necunoscuta răstigntită
în crucea nopții de eunucii naibei să fie sora noastră
țiitoare pricepută lașitatea
și tăcerea stăpâne turmelor
de spectre jupuite
am zidit poezia în colbul durerii
o ploaie fără memorie strică
jocul secetei. iarba nouă invadă orașele păzite de sperietori
poți trăda omul nepedepsit
opune
opune îndoielii ascuțișul
incandescent al sâgelui
simplitatea înaintea înțelesului
înaintea limpezimii
căzut nu resemnat
nesomnul mistuie un pământ
fără timp durere
împotriva minciunii țăruș
în cuibul inimii dragoste unică
umanitate
silabar uzat
explodat prin nori
în gerul compact
ecluză zădărniciei
chip
vântul vine pleacă
obloanele–s trase
totul nu–i pierdut
da nu
adevăruri simple
iluzii sarcasme
cuvinte de circumstanță
silă scârbă și greață
în oglinzi de cenușă
încerc să adun șters
acest chip fără nume
e mereu prea târziu in istorie
rău fără chip
mi–am împlântat durerea
între omoplații beznei
în pupila cutremurului
în golul orb al inimii
mi–am scris iubirea
în craterul norilor
în desimea ceții
în golul orb al inimii
mi–am ascuns numele
în apa uitării
în răgușeala vântului negru
în golul orb al inimii
răul n–are chip
el ia chipul nostru
într–o complicitate circulară
circulară circulară
orfeu
vin pieziș fiicele umbrei
îndoielile stăruind
pe diagonale de neguri
bate surd inima
de parcă moartea și–ar înfige
pilonii în noapte
frate al meu de frig
de cerneală și strigăt
în lumină recunoaște–ne vom?
stixul nu e apă curgătoare
autoportret
sunt această palmă
fără linia destinului
această piele
ca o memorie a arșiței
această încrâncenare
crestată în răbojul crivățului
și aceste cuvinte împrăștiate
în mărăciniș
poezia e zgura
poezia e zgura
adunată–n gâtlejul
acestui timp schilod
poezia e râsul negru
bulboană de spaime
în zgăul fără stele
poezia e răstimpul
între urgența de a spune
și pragul dinaintea tăcerii
să fii să nu fii joc de brume
între somn și uitare
suntem ce nu suntem
e poet un poet ce n–a fost
niciodată poet
strigi
1
săvîâșită cenușa planetelor apropie malul povârnit. jertfa se face-n pustiu. în singurătatea pietrelor somnul,
istm pe care domină farul înalt ca flacăra lui desfășurată în vânt.
din ascunziș tulburat un greier compromite urcușul stelelor.
bang, balang! limba clopotului o bănui, șarpe, lâncezind în vizuina părăsită.
rămas-n uitare magul. popoare de frunze apropiară zarea ce scapătă. împotrivă zidul abrupt:
sus, chircit, un copac. pârâul
ce stânci a-ngrămădit și rotunjit. intrare portal.
durerea înalță pămîntul abătut.
ape mucede pupila căscată înjosesc.
s-alerge ar vrea.
îndoieli stau temei regretului să crească.
damnați, damnați‑!
și această furie urmărind absența fecundă.
ochi roși de noaptea grotei frâng
în efortul de a supune anonimatul
lumina ce sângeră.
2
spre defăimarea sângelui, cheag, zvârlit mai aproape de trena morților ridică slava în freamăt posomorât alai.
zarea fuge… amoc, amoc.
liniștea somnului ’naltă.
ploi calde în eroziunea memoriei,
grefe pustiitoare, glasuri eratice
vă zădărnicesc supraviețuirile
sleită pace varsă.
colina șie pătrunde negura cetluită de astrul nevrednic. țipăt de prigorii taina o stăpânește, a-n-lănțuitelor plecări.
apa vlăguită doarme roiul trecut peste an. abătut în presupunerea ochilor
ceasul parvine în epiu cu zvon de ínii.
in foc răgușeala frunzei sporește.
fulgi bolnavi ne-mprejmuie
ca o prevestire a iernii.
și noi adunați de urletul haitei
coborâm grele frunții
sporite amărăciuni.
recele fierului pătrunde brațul în așteptare.dau veste iscoade, tăcut.
episod
pare că blestemele toate s-au năpustit asupra pământului căzut
puțini viețuitori zvârcolindu-se și aceste larve roind
noaptea crescută viclean.
urmăriți de coșmare cheia de taină lâna de aur o pierdurăm.
nici o scăpare, nici o destindere posibilă.
trec uneori
păsări în zbor ascuțit,
cuvinte rătăcesc pline de spuma albă
a mărilor,
silabe purtîndu-i transparența.
3
un ger zănatec rostui matca vremii.
ci marea îl poticni. sau era numai o–nchipuire a minții.
(elogia, costeliv și prefăcut, setea lăstarilor desfigurați
în creșterea făgăduită.)
îi răsturnă anotimpul și iată, vor să spună, o, să supună iar.
gândul mi-e-n maluri
puterile-n valuri.
ațintesc astrul căzut, plutind, spre fărăsfârșitul pămîntului.
(fum străin în clipa avară)
ogiva dimineții corola o năruie,
a iernii, multiplicată pe cărări.
rămâne acest pustiu vădit ca ochii unui judecător neândurat.
vraja bocetului adâncă liniștea închinată. privirea ape o sparg.
4
spaima ogoarelor sterpe sufocat o strig sacrificatei ore – orb
fugile noastre, Doamne – cât praf – amintesc colina și dincolo
noaptea – cuget – frunză – surpare – val – cutropiți în cețuri
departe – sarea nisipului – osânda – n-o știi – iartă marea
5
aproape nud un soare geometric respiră boarea înălțimilor
întoarce spre cântec mirajul zorilor și pulberea arămie pe creste.
în pasajul evenimentelor întârzie memoria eșecurilor și ascensiunilor.
învestit cu virtuți ordonatoare devine, cum este obstacol destrămării.
și această lance de singurătate, uneori necesară, alteori imaginată a vorbelor.
căzu în adânc lunecând printre pietre. rumoarea nisipului stârnit, căscatul nopții și păunul culorilor trezit
privirea asurzesc.
înaintez greoi în această lumină
ce nu e zi sau noapte
- strigați-mă!
nici vîntul.
păianjen scrie gol de lume în, spartă, pupila ochiului meu.
primăvara îmi ridic nările spre umezeala cerului.
(mă ascund de ochii lui tulburați.)
urc albia foamei stăruind ca imaginea desfrunzirii de toamnă.
cobor cu fiarele în vizuina nopții și iernii.
cânt
în fereastră conturul petalelor alterat proiectează îngemănarea culorii.
liniștea sparge prospețimea unui caliciu întârziat.
cît depărtat pământul din glastră!
și perdeaua șoptind cerului aplecat.
pâlpâie irosită încordarea fluierului, catarg, alungit pe-ntinsul stacojiu.
umbra norilor, supusă, lunecând spre centrul părelnic, febra o vindecă.
crește o lacrimă în calea minunii.
soare fals
1
luna în ultimul pătrar. însă cine o știe?
căderi nedemne umilirea sângelui o împlinesc.
stele ca lipitori ne sorb.
și pretutindeni ochi iscoditori.
dar începu.
fum alb descântă leagănul zării. îngână cuvântul pasager.
împotrivă cine va sta și cine lipsit de biruință
povara o va duce mai departe
tăcerea sângerând?
căci iată – acum – în scocul vremii flori.
pulberi acolo strânse, din bătălii pierdute
dau rod. amestec‘ fiirea cu moartea.
orbul trase în legenda unde și zeii
pier sugrumați de vidul perpetuu.
răsucită dimineața, ca de vrejuri
pe coclită clipa spartă de buhai.
vreri încovoie, rele, neodihnite morile de vânt, ale frunții.
aceasta e lumina, lumină
pipăi, o vezi izvorata din tine și nu‑e.
și noaptea ‘nlăuntru, acest horcăit.
astrul își locuia legenda. incendia
primăvara
fragedă scoarța mlădițelor
pe cînd noroiul imagina seducții line
pentru captarea albastrului.
strig transfigurat alt pămînt.
răscruci viclene pasului.
deșert ținut obositor.
fruntariiile zădărnicia le sparge.
intrai cu strigăt în casa luminii
neștiind ascunse, otrăvitoare, ciorchini.
din singurătate crescuți, greierii.
nicicînd vei opri eroziunea lor.
scut le ești morții.
nedeslușită floarea brumei simțuri îmi
poartă îndărăt.
2
triluri ascunse, prin iarba și frunzișul complice, strecoară un dor.
întors cu vîntul m-apleacă. greu, mai greu.
aproape munții pereche – poarta soarelui.
trecînd-o aspir puritatea unui gol vertical.
3
îndărăt pămîntul și cerul, moaște fragile.
ploaia doarme salcia ligavă.
chemarea o aud nelămurit. nestatornice ape și gîndul
amare, amare, amare.
trag zăvoarele lumii.
încarcerați laolaltă de marea palpitare a văzduhului, zborul alb al bîtlanilor, țipătul lor imaculat,
rătăcitor cumplitul venin ne dă tîrcoale.
oase albesc, se fărîmițează, împrăștie pulbere.
febra
" baiser, blesser
presque le même mot ”
1
zălog al nopții liniștea și inima bolnave:
nu era decît uleioasa lor zbatere.
pe mare stoluri albe, vălmășag de păsări, țipete.
zvîcnesc și pier – în semnul tălmăcit al marelui foc.
2
înțelesul veni o dată cu ea, acum
cînd fericiți în fuga spre colină am lepădat trupurile ca umbre
pe aceste întinderi bănuite unde întrebările cad fără vlagă
mai rămîne doar strigătul
și silueta lui
crucificată
sprinten piciorul tău, și înfioară undele atinse. îți bănuie suflarea.
3
meduze apar la chemarea-ți și tu știi,
tu știi
că totul îmi alungă îndoiala.
pe nisip, în urma din tine desprinsă, caut semnul de stea.
îți văd numai chipul.
valuri leneșe împing spre țărm culori mai vii
iar aurul curs încetinește hora clipelor.
4
stea liană cuib de aur
roșu pal din vis de faur
stea lianâ cuib de șoapte
soare alb în miez de noapte
stea liană cuib bălai
poartă mică dând spre rai
5
împrejur se prind în rotire de foc. tobe.
doare timpanul izbit.
lănci de aramă (urc) sfâșie orizontul.
aplecat, înșfac sunetul negru-fugar.
dar semeția din mine e mereu
prea subțire.
și fierbințeala și horcăitul înecatului
peștii-l priveau mirați
zbor de trapez al soarelui.
puțin legat
nu regret – se mai poate îndrepta –
nu se mai poate nimic – e-așa
de câte ori îl pierd prin zi, noapte - egal pretutindeni
antrenat de procesiunea lentă, abulic, treptele ploii cobor
furii – greu peste puteri
odihna-i retrasă, iar verticala îndoielnică se frânge mereu
plecați steagul ! și mulțimea îngenunche la glasul profetului
tremur domol peste ape – mai răzbate
un vânt, el singur investit cu gândul potrivnic – pustiind lumina retrasă, spectru în uleiul canalelor
sigiliu nevrednic
legat
lui Mircea Ciobanu
destrămare oricărui îndemn ! și brațul circumscrie căderi. imaginarul
cu renume acest gâde travestit în roba astrologului) strecurat în
veghe, cearcăn de vrajbă, cuvântul scăpat din arhive îl mistuie.
acest viol ascunde, singur,
putința întrupării
eu nu mai sunt în lume
(Ioan 17,11)
ajuns la marginea zilei duh limbut coboram. adulmec
partida cu noaptea. aproape.
cerul apară desfăcut : știu insomnia, teama, ruga. sudoarea sânge
căzută. și sufletul
cuprins de o întristare.
cenușă! fard al memoriei
martor în osuar.
preajma o surpă ecouri.
vii cu cei morți
întuneric. nepăsător, nesfîrșit
întinderi sterpe unde lighioane se-ncumetă rar și mai rar pas de om
abur stătut.
nu se cunosc. nu-și vorbesc.
se privesc în tăcere. cu ochi măriți
se sting.
au venit de neunde. câte unul. câte unul dispare. în răstimpuri
balta-i restituie purificați.
știu că dincolo de sărături e o cîmpie mănoasă. nu o pot ajunge.nu o
doresc.
s-au poticnit de un umbrar în ruină.
balans repezit în artere, aproape și departe fantasme interzise.
așteptarea oprită.
… de pliezi timpanul despuiat
(urme de focuri izgonite și neîntrerupt un vaiet, cum nu-l trădează sorții,
plăpând și scrâșnetul urnei de lut
cînd împrejur paragini, lepădare,
pământuri mor)
nu-ți spulberi privirea iată
ca fumul învierii pe cîmpul înflorat.
suntem aici întru strădanii deșarte
eratice
mândrului geniu și nalt al luminei
zorilor
voi suroriolr
vă grăbiți
scurs faurelui negru gândul
se duce somn cu sufletul
străin spre un calm orizont
la cruce de poreci oprise
caleașca lină
cortegiu
zbor nătâng tăiat
prin cețuri urlet necurmat
deluviu de priveliști disparate
către care-n van încearcă
o uitat’ incandescență
să se-alcătuie ca astru
zăbovesc sub semnul eșecului
în imperiul meu acest prea pustiu arhipeleag : haa pacea lui promisă…
ascult valuri stinsa-vă zbatere geamătul semințiilor înțepenite
în umărul nopții
idoli mă-mprejmuie: HEULT pămînt fără locuitori și răsufletul
acestui fără nădejdi anotimp
singură
sieși identică
lenevoasă
hidoasă
absența
gol fără margini
mă soarbe
a trebuit de ce
hotaru-i să-l trec
și rostirea s-o pierd
reflexie întoarcere asupra
încrîncenată stelă amânare
din stivuite veghile mele
poemul ca înfruntare
nu numai a posibilului realului
în curgerea detracată a cuvintelor
vădită-le inițiativa
la nașterea și inevitabila deltă
împotmolire a oricărui îndemn
gînd (făptui‑: ispiti‑: trecu
lumina prin tiparul ființei)
pierdut în meandrele pe care nu le cunoscu
nu
deschideri numai
spre afară
ci stări
iluminări
bîjbîieli
imprevizibile și nesigure libertăți
poate oricum zadarnice în absența Cuvântului
de început
conștiință – erez
exprimare sau tescuire
să mă smulg
din smârcul neputinței
alfabetul căderilor denunț :
aghiuță
antihârț
ăl cu șipca roșie
ăl din baltă
ăl din pietre
ăl din scorbură
bală
bată-l sfântu
bazaconia
bălțatu
belzebut
benga
benghea
blestematu
codea
codilă
codaciu
colțatu
cornea
cornilă
cornoratu
diavolu
dihania
dimonu
dracu
ducă-se-n pustii
duh rău
el
faraonu
ghighiuță
hantătaru
henchea-penchea
hicleanu
horilcă
iacacui
ispititoru
iuda
împielițatu
înfiorătoru
înșelătoru
întunecatu
jigania
luceflenderu
michiduță
micuțu
mohorâtu
nagoda
naiba
năpustu
necuratu
nefîrtate
negru
negu
neguiță
nelegiuitu
neobrăzatu
neogoitu
neprielnicu
nespălatu
nichipercea
nodea
osânditu
părosu
piedicașu
pârâșu
plesnea
purdalnicu
rânjitu
samodivă
sarsotea
satană
sărsăilă
scaraoschi
scăloiu
sfântâniță
slomnea
slutu
sotea
spurcatu
stopu
șhiopu
știma banilor
talpa iadului
tartoru
tichiuță
trăznitu
țapu
ucanel
uciganu
ucigașu
urgisitu
urâtu
vrăjmașu
zbenghea
ucigă-l crucea
ucigă-l mânia Domnului
ucigă-l pietrele
ucigă-l tămâia
ucigă-l toaca
ucigă-l vederea
pipăi zidul. îi
simt tencuiala
mâncată și mirosul
de mucegai. lunec
de–a lungul lui
alunecarea nu are
sfârșit. Izbesc
fără de răsunet. mă
întorc dar pâcla
mă–ndeasă–napoi
pipăi zidul. îi
simt tencuiala
mâncată și mirosul
de mucegai. urlu
liniștea nu pot
să o urnesc
neânduplecată
între expresia afaziei și efortul de a o anula
între promiscuitate și arida însingurare
nu există clauza slăbiciunii
dezacordată timpuriu
arca strădaniilor mele istovește
un gol sumbru mereu
ciuperci ale captivității – ochi
fără pleoape în bezna memoriei
virtutea voastră mă năruie
de unde pământul pentru fraza care
să nu cuprindă pătimire
(floare
peste pusă în soare imposibilă
limpezime a uitării)
și această mâhnire care-n secret
ar vrea să redevie cânt
să mai împing un pas hotarul zilei
îmi spun scrâșnind încă un pas
dezastrul speranța prelungă
părea un alt răzuit
evitat scris ce nu lumină o sete
cînd în zori mai rănită
inima era învinsă iar
silnicia vui a ca un țipăt în
trădarea noastră tufa de vid
și crima ne privea flăcări
o cutropiră rătăcind mai însoți
din nou flori pe asfalt o vreme
cărări și convoiul apoi pieri
bastarzii coborînd și ea
himerelor în noapte sfîrșit
miracolul scăzând (scăpând) în ochiul prea larg să-l prindă : și gâfâitul mai vinovat ca focul și iluzoriu acest refuz prin care cred să mă sustrag descărnării căreia nepotolită
foamea de alb m-a înscris : devastat de întrebări se întoarce strigătul
zvârlit lance spre pântecul eternității
față cu expansiunea nopții
mereu agresivă clarul (echilibru precar) o clipă atins (și pierdut)
dezvăluie însângerată gura pithiei
„flacăra întregii nopți duce
spre soare prin noapte”
fanariote
masaccio –
veacul cinsprezece
(îndărătul templului)
toate-au încremenit
sabia ridicată – a gâdelui
și gestul judelui poruncitor opac
și mâhnirea oștenilor cu paveze roșii
ascunzând fapte ce se petrec
și mâna înfiptă în părul celui care
va să fie
îngenuncheat în veșnicie
anonim
veacul
timp de chiverniseli dedat la pâră
în carnea-ți dâlmoasă hălăduie strepezi
scârnave ocări și lătrat
prigoană prăpăd părăsire
aciuați de neunde intrigi meșteșugite împlinesc turme de feți stîrciți împerecheați cu vază
împilați încolțiți îngrămădiți îngrădiți încovoiați (actul e pur și înșirarea) scrâșnetul are gustul
coclit al neputinței
închiși într-un același indecis anotimp
fără sfinți martiri și iluminați
mai putem ști cine
suntem de unde venim
ne credem o stirpe înaltă
teama ne vrea întunecați
nemișcat în pragul
cărei vreri
semne
fără
întinderi
fără
somn
împrejur tîrziu
dăinui-vor cît
neamuri becisnice
pe nisipuri absurde
vanități și trufii
prezent al nimănui e
încleiat abătut
în noaptea prelungă
împrejmuită
obligatoriu
unic popas
privire
pe care o ceață nevăzută aburește
trezirea întârzie și-n cercuri concentrice
cuprinde trecut și viitor
aproape de apa tulbure a morții
conștiința durerii (anonimă
în inimă
și adevăr) e jocul (pânda)
delicat al răbdării și spaimei
ți-a întrecut elanul nechibzuit
și-acum mocnește sub stratul de
cenușă relicve istorie
răcoros în bătaia întinsă a vântului
în memoria halucinantă a cîmpiei
și marea ca un ochi răvășit
litanii (țipăt și flaut) poem
bucurii și făgăduieli
niciodată cătușe
pe un fundal de înceată mâhnire
vorbe care tac lumina difuză
o altă zăbavă cunoscute mie
abandonări sleite și somnul
înfrățit cu valul
(departe pămîntul natal)
îmi caut printre alge norocul
chipul și privirea mamei
chipul și privirea
chipul
o veche durere între două amintiri
despre e să te dea întîmplării
(anulat) întrebi surprins făptura
care s-a furișat (?) lîngă tine și
dintr-o dată
o speranță infirmă
clatină golul norul
umbră prelungă complice
tăcere amăgindu-se
cu nevinovăția : ascunsă
ca pentru a se stinge
odată cu noaptea
spre
împăcare
seara înclină
alege pasul străjii
îndemn la prețuirea
lăuntricului vad : ostenite
blândeți
sau tainică înțelegerea sfârșitului
pasăre
cu ochi întorși
privesc un cer(c) trecut
lapidare
se rotea
se rotea un glas rostea o veste a nimănui
uită uite în lumina incertă au despărțit
tăcuți lumina
lumina (s)căzută chemînd
ce caută glasul străin
în cămări înnoptate
întindere a nehotărîrii și neputinței
nimic ce (se des)leagă-n nimic
port anume ce/care între această de-a surda tăcere
(prea) săracă și trăncăneală răpăie
cenușiu sec(ătura) – cuvintele se socotesc
timp mort : care trudă mai în răspăr lăudată?
alcătuiesc un promontoriu nepăsător semne coboară urcă rând pe rând împresurare
dans profeție
(procleție ?) nerostită precum
care datoria lui mai știe
mulți mai mulți
poate unul nici unul
nu știu știu
știi nu știi
nu cred
nimeni n-a crezut vreodată
în larg
și cît mai înlăuntru
eu largul și la neîndemînă mint
tu nici-un larg și nici să poți
el imagina de a fi altceva fie
care datoria lui
spaima spaima negrei himere
teama de moarte otrăvește
somnul somnul
un fluviu
ca un fluviu
în mare se varsă în noi
deschizînd
cale
mișcare pe care
imaginile succesive
nu o trădează
lipită de pleoape
memoria iubito
duh
schimbînd pe vise
desprinsul trup minunile făpturii
de țărmuri josul muget
și văzul bulbucat
iar speranța care ne linge fața – câine
cu cap de copil – e o altă
mască a nopții
(sfruntări calice
subliniind concepte
intrigi vechi deprinderi
dând cu var
rostogolirea oarbă
brodînd
lege
cu aur calp
fast ridicol jenă)
stindarde și lințolii
astrologul a înscris
o surpriză în casele zodiacului
desigur
mereu retrăgându-se cedând pas
cu pas în tăcuta lor resemnare se
vor întâlni – și ? – problemă insolubilă dar e încă liniște și la urma urmei ce poți să așteptiși ce
importanță mai are unde
se află lămuritoare indicii ale unui comerț de nesupunere probabil
sol
do
sol
do
sol
cît
și de ce pentru cine
gravat în portativul vremii – sceptru
mereu această acest
cheie
sol do sol
stimăm
stimulăm
simulăm punct de vedere
e tot una atât din
cît și al contribuind
cerințe
concordant deplina claritate
superior
și în mai mare măsură
mai în măsură cât de cât
ai crede să scapi
să ajungi (de)odată
și de aproape
la chipul interzis
adevărat sub sigil
al timpului (face parte din)
infatuat și sterp
să crezi de pe stindard
înscrisul unei limbi irosite
în lingușeli, sulemeneli și nesocotințe
în
tunetul
rostogol
încet păienjeniș
sfîșiu : meduze pulsând
altare
crabi
(răsuflet sărat)
mortăciuni
în măcinare
ursuza memoriei
luntrei
rotirea
(plină) ochi de noapte
spaime
în
apele
mă ridicai
căznitului somn căzui
mă
ridic …
și vorbăria
și tăcerile obosesc
memoria - o mișcare neprevăzută și simți
sub piele miile de ace – sângele
dar amorțești iar
înapoi la izvoarele urletului
cu dinții strînși – imn
în îngustimea beznei și aspra
surpare a minții
privind crezi noima
vei prinde și de(s)prinde
arbitrarul abuzul umilirile
viermuiala improvizația haosul
zeloșii colportorii delatorii
și la ce mereu tardive lapidări când putința schimbării
e anulată de–abjecte* mișculații
_________________________________
* ticăloase sfruntate sfidătoare netrebnice nerușinate neobrăzate nelegiuite nedemne necuviincioase năroade mizerabile mișele megalomane mârșave josnice infatuate infame fudule calice becisnice... în combinații ad lib sau ad nauseam
greu nu mai e nici noaptea
și nici nu mai e noapte
e-o umbră și crabi
năpădind conturul frunții șters
pe-altare vânturile
valurile magnetice ovații
întârzie mereu eretica lumină
și ochiul dospit plesnește–n
orbită marea se umple de sânge
de la început dar
dar acum începutul
nu mai este același
știu nicăieri un altul
nu există voi alege altul
aidoma celuilalt aidoma
știu nu duce nicăieri
dar sunt la început și
trebuie poate nici nu dar
Notă
Ciclurile (Suprimate), Eratice, Fanariote și Lapidare au primit forma actuală în anii
1968-1970.
Pagina 55. Orfeu a fost pedepsit de zei, după Platon, fiindcă ar fi simulat la moartea Euridicei o durere pe care nu o resimțea.
Pagina 101. Citat din Eminescu, poezia care începe cu primul vers « într-o lume de neguri trăiește luminoasa umbră»
Pagina 118. Palimpsestul e dedicat lui Jan Palach. Text variantă în Lapidare, Cartea românească, 1981
dezastrul părea evitat cînd inima
silnicia trădarea și crima
o cutropiră din nou
bastarzii himerelor
speranța ce nu mai era a noastră
ne privea rătăcind
pe cărări
coborînd în noapte
prelungă o sete ca un țipăt în vid
mai însoți o vreme convoiul
apoi pieri
și ea
un alt răzuit scris
lumină în zori
rănită încrezătoare învinsă
vui nestăpînit
tufa de flăcări
flori pe asfalt mulțimea inexorabil
sfîrșit
SUMAR
deslușiri 5
ape moarte 39
(suprimate) 49
strigi 59
soare fals 73
febra 81
puțin legat 89
legat 93
eratice 99
fanariote 121
lapidare 133
notă 153
Cartea această de poeme a fost realizată pentru
EDITURA ASYMETRIA
în anul 2025 luna lui septembrie
sub îngrjirea lui Dan Culcer
din Elancourt, Țara Frâncilor
Comentarii
Trimiteți un comentariu